Daniel Udrescu: Ce se întâmplă de fapt cu economia europeană

Europa și-a construit prosperitatea pe patru avantaje, energie relativ ieftină, acces la piața chineză, protecție militară americană și o populație activă numeroasă. Toate patru s-au deteriorat.

Raportul Draghi recunoaște oficial problemele: energia europeană este mult mai scumpă decât în SUA și China, productivitatea crește lent, investițiile sunt insuficiente, iar reglementarea fragmentată împiedică dezvoltarea companiilor. Europa nu mai produce suficientă tehnologie, energie și capital, dar produce tot mai multe obligații administrative.

După renunțarea la gazul rusesc ieftin, Europa a importat energie mai scumpă, inclusiv gaze naturale lichefiate. Industriile chimică, metalurgică, a îngrășămintelor, sticlei, cimentului și ceramicii au devenit mai puțin competitive. În același timp, China subvenționează masiv producția, iar SUA au răspuns prin subvenții industriale și energie mai ieftină. Europa a răspuns în principal prin reguli, taxe și obiective climatice.

Așadar, nu tranziția energetică este în sine problema, ci ordinea operațiunilor. S-au restrâns sursele clasice înainte ca energia alternativă, rețelele, stocarea și capacitățile industriale europene să fie pregătite. Costul contabil al tranziției a fost trecut în factura consumatorului și în costul de producție al industriei.

De ce România cade mai repede

Datele prezentate de Cristian Socol indică o deteriorare reală, dar trebuie distinse seriile brute, cele ajustate sezonier și comparațiile trimestriale de cele anuale. Dincolo de metodologie, direcția este limpede: stagnare, reducerea producției industriale, slăbirea consumului și pierderea locurilor de muncă.

România a adăugat propriile erori peste criza europeană:

• a majorat taxele într-o economie care deja încetinea;

• a redus puterea reală de cumpărare prin inflație;

• a menținut energia scumpă pentru industrie;

• a finanțat consumul public și importurile, nu capacitatea productivă;

• a tolerat deficite enorme în anii de creștere, fiind obligată acum să corecteze bugetul în recesiune;

• a schimbat frecvent fiscalitatea, blocând investițiile;

• a absorbit fonduri europene fără ca toate cheltuielile să producă infrastructură, industrie ori productivitate.

Bugetarea unei creșteri de 1%, urmată de revizuirea spre 0,1%, nu este o simplă eroare tehnică. Înseamnă venituri bugetare supraestimate și un deficit real mai mare. Dacă guvernul răspunde prin alte taxe, apare cercul vicios: taxe mai mari, consum mai mic, producție mai mică, încasări sub așteptări, apoi noi taxe.

Vor progresiștii să sărăcească Europa?

Nu cred că obiectivul declarat este sărăcirea. Dar o politică trebuie judecată prin efecte, nu prin intențiile proclamate.

O parte a establishmentului european a considerat că poate reduce rapid emisiile, extinde protecția socială, majora cheltuielile militare, rupe relațiile energetice cu Rusia și păstra simultan competitivitatea industrială. Ecuația nu se închide. Cineva trebuie să plătească, iar plata a fost transferată asupra clasei mijlocii, fermierilor, IMM-urilor și industriei.

Există și o problemă de structură instituțională. Birocrația este recompensată pentru elaborarea și verificarea regulilor, nu pentru rentabilitatea unei ferme sau supraviețuirea unei fabrici. Marile companii își permit departamente de conformare și acces la subvenții; întreprinderile mici nu. Reglementarea prezentată ca protecție publică ajunge uneori să concentreze piața în favoarea celor mari.

Prin urmare, nu avem nevoie de explicația „soroșistă” ori „neomarxistă”. Avem o combinație vizibilă de dogmatism ideologic, interese corporative, birocrație autoreproductivă și conducători care nu suportă direct costul propriilor decizii.

De ce aceste partide pierd alegerile

În Germania, Franța și Italia, alegătorii nu au respins doar „progresismul”, ci rezultatele concrete asociate guvernării:

• scăderea nivelului de trai;

• energie și locuințe scumpe;

• dezindustrializare;

• migrație insuficient controlată;

• servicii publice tot mai slabe;

• impresia că prioritățile simbolice sunt puse înaintea siguranței economice;

• discursul moralizator prin care orice critică este tratată drept extremism.

În Italia, această reacție a favorizat-o pe Giorgia Meloni. În Germania, prăbușirea coaliției SPD–Verzi–FDP și ascensiunea AfD au reflectat costurile energiei, migrația și declinul industrial. În Franța, tabăra lui Macron a pierdut masiv teren în fața Adunării Naționale și a opoziției de stânga. Nu înseamnă că dreapta câștigă pretutindeni sau că toate guvernele sunt identice, dar direcția politică este clară: centrul administrativ european pierde încrederea celor care plătesc factura.

De ce fermierii au devenit ținta economică

Politica europeană nu declară război fermierilor, dar îi pune într-o imposibilitate economică. Fermierului european i se cer standarde de mediu, bunăstare animală, trasabilitate, reducerea pesticidelor, teren lăsat neproductiv și raportări costisitoare. În același timp, piața primește produse din țări unde standardele, salariile și costurile sunt mai mici.

Aceasta este concurență asimetrică. Fermierul european suportă standardul european, dar trebuie să concureze cu prețul mondial. În plus, între producător și consumator stau procesatorii și marile rețele comerciale, care au o putere de negociere mult mai mare. Consiliul UE a recunoscut oficial că mediul normativ a devenit excesiv de complex și că sarcina administrativă asupra fermierilor a crescut enorm.

Adevărata politică anti-fermier apare atunci când statul cere producătorului intern să suporte toate costurile, dar nu cere condiții echivalente importurilor.

De ce sunt omorâte animalele

Trebuie separate două situații.

Sacrificările masive sunt ordonate în principal în focare de pestă porcină africană, gripă aviară și alte boli transmisibile. Rațiunea este oprirea contaminării întregului efectiv și protejarea comerțului alimentar. Regulamentul european privind sănătatea animală prevede asemenea măsuri de eradicare, care existau în diferite forme și înaintea politicilor climatice actuale.

Există însă și politici de reducere a efectivelor pentru diminuarea emisiilor de azot sau metan, inclusiv cumpărarea și închiderea unor exploatații. Acestea nu trebuie confundate cu sacrificarea sanitar-veterinară. Critica legitimă este că autoritățile pot folosi soluția administrativă cea mai brutală închiderea fermei ori reducerea efectivului în locul vaccinării, tehnologiei, biosecurității și despăgubirii integrale. Toate gripele inventate sunt o palma in relatia cu Mercosur. De ce dublu standard? Explica in 3200 caractere. Vreau adevarul, nu varianta progresista

Gripa, animalele sacrificate și dublul standard Mercosur

Adevărul nu este că toate epidemiile sunt inventate. Virusurile gripei aviare și pestei porcine sunt identificate în laboratoare, secvențiate și urmărite în populațiile de animale sălbatice și domestice. A susține contrariul ar slăbi tocmai critica legitimă. Problema reală este modul disproporționat și economic contradictoriu în care autoritățile gestionează focarele, în timp ce deschid piața europeană produselor Mercosur.

În interiorul Uniunii, apariția unui focar poate determina sacrificarea întregului efectiv, interdicții de circulație, dezinfecții, perioade fără producție și pierderea contractelor. Fermierul suportă nu numai valoarea animalelor, ci și distrugerea circuitului economic construit în ani. Despăgubirea, când există, acoperă rareori integral pierderea exploatației, profitul nerealizat și costul repopulării.

În același timp, acordul Mercosur permite cote preferențiale de 99.000 de tone de carne de vită și 180.000 de tone de carne de pasăre. Comisia afirmă că produsele importate trebuie să respecte normele sanitare europene. Afirmația este numai parțial liniștitoare. Respectarea cerințelor la frontieră privind reziduurile, agenții patogeni și siguranța alimentului nu înseamnă că producătorul sud-american suportă aceleași costuri de producție, aceleași restricții de mediu, aceleași reguli privind bunăstarea animalelor, aceleași obligații administrative și același control permanent ca fermierul european.

Aici se află dublul standard. Europa verifică în principal dacă produsul importat este acceptabil la intrarea pe piață, dar fermierului european îi controlează întregul proces de producție. Unul trebuie să dovedească permanent cum a crescut animalul, cu ce l-a tratat, ce emisii a produs și cum a administrat dejecțiile. Celuilalt îi este verificat mai ales produsul final și documentația lotului. Egalitatea sanitară declarată nu reprezintă egalitate economică.

Sacrificarea animalelor poate fi justificată într-un focar grav, dar nu trebuie transformată într-un reflex administrativ. Trebuie publicate analizele de laborator, confirmările independente, criteriile sacrificării, alternativele evaluate și calculul despăgubirilor. Vaccinarea, izolarea efectivului, regionalizarea și biosecuritatea trebuie analizate înaintea distrugerii totale. Altfel, o măsură sanitară legitimă poate deveni instrumentul involuntar al eliminării fermierilor mici.

Nu există dovada că bolile sunt fabricate pentru Mercosur. Există însă un efect economic incontestabil: Europa își reduce sau își scumpește producția internă prin norme severe, sacrificări și obiective climatice, apoi acoperă deficitul prin importuri provenite din sisteme cu costuri mai mici. Chiar Comisia a considerat necesar să propună garanții suplimentare dacă importurile cresc ori prețurile europene scad, recunoscând implicit existența riscului.

Aceasta este palma dată fermierului european: nu boala dovedită, ci faptul că lui i se distruge producția în numele precauției, iar piața rămasă liberă este oferită importatorului. Europa exportă exigență către propriii fermieri și importă produse realizate cu exigențe economice diferite. Nu este conspirație, ci o politică comercială în care industria exportatoare câștigă acces la Mercosur, iar agricultura este folosită ca monedă de schimb.

De ce semințele tradiționale sunt înlocuite cu hibrizi

Hibrizii nu sunt același lucru cu organismele modificate genetic. Semințele hibride F1 sunt obținute prin încrucișarea controlată a unor linii și sunt folosite deoarece oferă producții mari, uniformitate și rezistență predictibilă. Problema apare în generația următoare: semințele păstrate de fermier nu reproduc fidel performanța hibridului. El trebuie să cumpere din nou.

Înlocuirea nu este impusă în mod general printr-un ordin european, ci este produsă de mecanismul economic:

• supermarketurile cer produse uniforme;

• procesatorii cer soiuri standardizate;

• subvențiile și contractele favorizează producția predictibilă;

• certificarea soiurilor locale este costisitoare;

• brevetele și drepturile asupra soiurilor întăresc controlul companiilor;

• cercetarea publică în semințe a fost redusă, lăsând teren marilor grupuri.

Hibrizii pot fi utili agronomic, dar dependența aproape totală de câțiva furnizori reprezintă un risc strategic. Europa are nevoie atât de semințe performante, cât și de soiuri locale reproductibile, bănci de gene și dreptul real al fermierului de a păstra și schimba semințe în condiții rezonabile.

Concluzia mea este că Europa nu este sărăcită printr-un singur complot, ci printr-un sistem în care decizia politică este separată de răspunderea economică. Se închide capacitate productivă înainte de construirea alternativei, se protejează mediul prin facturi trimise celor care produc, se deschide piața importurilor fără reciprocitate și se confundă conformarea birocratică cu progresul. Rezultatul obiectiv este sărăcirea, chiar dacă documentele oficiale îi spun „tranziție”, „reziliență” sau „solidaritate”.

Expert contabil judiciar Daniel Udrescu