Daniel Udrescu: Punctele cardinale ale României. Cum să supraviețuiești când toți vecinii te vor la cină

Brașovul habsburgic, toleranți, dar dincolo de ziduri

În 1773, când împăratul Iosif al II-lea ajungea la Brașov și discuta în italiană cu Ienăchiță Văcărescu, realitatea din teren avea ironia rece a administrației imperiale. Boierii munteni, rafinați și poligloți, puteau fi primiți în audiență, în timp ce românii ardeleni rămâneau, politic și confesional, o populație tolerată.

Sistemul medieval al Transilvaniei recunoștea trei națiuni privilegiate, maghiarii, sașii și secuii, precum și patru confesiuni recepte. Românii, deși numeroși, nu beneficiau ca națiune de același statut politic. La Brașov, Șcheii au devenit imaginea acestei realități. Românii puteau munci, produce, plăti și face negoț, dar nu aparțineau pe deplin cetății care trăia și din munca lor.

Habsburgii au adus ordine administrativă, cadastru, școală, armată regulată, coduri și disciplină fiscală. Modernizarea avea însă o condiție discretă. Românul era acceptat în mecanism în măsura în care devenea util Vienei, prin serviciul militar, prin integrarea confesională sau prin loialitate birocratică.

Imperiul Habsburgic a fost un stăpân cu mănuși albe. Îți cerea să devii civilizat, dar îți amintea politicos că ești încă musafir în propria casă.

Diplomația în italiană

Ienăchiță Văcărescu nu corespundea imaginii occidentale a orientalului resemnat. Era un boier cultivat, diplomat și cunoscător al lumii otomane, capabil să vorbească puterilor europene într-un limbaj pe care acestea îl respectau.

Pentru Viena, un asemenea om reprezenta o sursă de informație și o posibilă deschidere spre mecanismele interne ale Porții. Pentru Văcărescu, apropierea de împărat putea deveni o formă de protecție pentru autonomia Țării Românești și pentru boierimea pământeană.

Nu era o relație între egali. Era însă o negociere. Liderii români nu au fost întotdeauna pioni pasivi pe tabla imperiilor. Au folosit cultura, informația, poliglotismul, intriga și rivalitatea dintre marile puteri ca monedă de schimb.

Când nu ai suficientă forță pentru a-ți impune voința, trebuie să devii suficient de folositor încât ceilalți să nu te poată înghiți fără costuri.

Între portofel și stomac

Ienăchiță Văcărescu a surprins plastic marea dilemă geopolitică a Principatelor. Turcii, deși ticăloși, își luau banii și te lăsau în pace, în timp ce rușii doreau să te înghită și să te mistuiască.

Sub suzeranitatea otomană, relația era în primul rând extractivă. Poarta cerea bani, grâu, animale, produse și fidelitate politică. Nu urmărea însă transformarea Principatelor în provincii otomane obișnuite și nici convertirea religioasă a populației. Cât timp haraciul și peșcheșul ajungeau la Istanbul, iar politica externă nu încălca interesele sultanului, o parte importantă a autonomiei interne putea supraviețui.

Era un sistem corupt, împovărător și uneori nemilos, dar tranzacția putea fi înțeleasă. Turcii cereau portofelul.

Rusia venea cu o ofertă mai sofisticată. Nu pretindea doar bani, ci promitea și mântuirea ortodoxă. Armatele țariste treceau Prutul pentru a-i elibera pe creștini și descopereau, aproape de fiecare dată, motive pentru a rămâne. Ocupațiile aduceau rechiziții, control politic și pierderi teritoriale. Anexarea Basarabiei în 1812 a demonstrat că protectorul nu dorea doar recunoștința celui salvat. Dorea și o parte din casa lui.

Turcii cereau portofelul. Rușii descoperiseră că este mai rentabil să ia proprietarul cu totul.

La nord, dispariția Poloniei prin împărțirile succesive ale secolului al XVIII-lea a arătat ce se întâmplă atunci când un stat aflat între imperii își pierde capacitatea internă de decizie. O mare putere europeană a fost ștearsă de pe hartă, iar spațiul românesc a rămas și mai expus înaintării rusești.

Arta de a rămâne pe hartă

Poporul român nu a supraviețuit fiindcă geografia i-a fost favorabilă, ci în pofida geografiei.

În epoca fanariotă s-a supraviețuit prin bani, relații și intrigi de curte. În secolul al XIX-lea, elitele românești au exploatat „Chestiunea Orientală” și rivalitatea dintre puteri pentru a obține Unirea Principatelor, independența și apoi recunoașterea internațională a statului român.

În 1918, prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, victoria Antantei și mobilizarea politică a românilor din provinciile istorice au creat împrejurarea excepțională a Marii Uniri. Diplomația de la Paris a încercat apoi să transforme voința politică și realitatea militară în granițe recunoscute internațional.

România modernă nu s-a construit printr-o victorie liniară. S-a construit din ferestre istorice scurte, sesizate și folosite înainte ca marile puteri să le închidă.

Alt stăpân, aceeași geografie

Astăzi, România se află în același punct de pe hartă, dar decorul s-a schimbat. Nu mai trimite haraci la Istanbul, nu mai primește porunci de la Viena și nu mai așteaptă salvarea armatelor țariste. Trimite planuri de convergență la Bruxelles, negociază jaloane și transpune directive.

Este Uniunea Europeană un nou imperiu?

Din punct de vedere juridic și politic, diferența față de vechile imperii este fundamentală. România a ales să adere, participă la instituțiile Uniunii, votează, negociază și contribuie formal la adoptarea normelor europene. Nu mai este o națiune tolerată la marginea cetății. Are un loc în interiorul ei.

Numai că locul la masă nu garantează și influența asupra meniului.

Statele mari dispun de industrie, capital, rețele politice și capacitatea de a transforma propriul interes național în politică europeană. Statele periferice primesc drepturi juridice egale, dar intră în negociere cu resurse economice și politice profund inegale. Un stat poate fi suveran în tratate și dependent în buget, energie, industrie și securitate.

Imperiul european nu are împărat, capitală unică sau armată proprie în sensul clasic. Are însă un centru economic, o ierarhie informală și o remarcabilă capacitate de a transforma interesele statelor dominante în obiective comune, împărțind apoi costurile solidar între membri.

Când interesele centrului devin „valori europene”, dezbaterea se încheie înainte de a începe. Periferiei îi rămâne libertatea de a aproba entuziast.

De la peșcheș la solidaritate

Haraciul otoman și fondurile europene circulă în direcții opuse, dar amândouă urmează geografia puterii.

Sultanul lua resurse din Principate și, în schimb, tolera autonomia lor internă. Uniunea Europeană aduce în România fonduri pentru autostrăzi, căi ferate, școli, spitale și administrație, dar condiționează finanțarea de reforme, jaloane, standarde și reguli comune.

Primul sistem cumpăra supunerea prin extracție. Celălalt obține conformarea prin finanțare. Diferența juridică și morală este enormă. Lecția financiară rămâne însă aceeași, cine controlează robinetul nu finanțează doar politica, ci participă și la scrierea ei.

Peșcheșul era respectul financiar datorat persoanei. Haraciul era respectul financiar datorat imperiului. Solidaritatea europeană este respectul financiar modern, reglementat și auditat, în care centrul oferă resurse periferiei, iar periferia întoarce contracte, piețe, conformare și loialitate geopolitică.

Nimeni nu mai îngenunchează în fața sultanului. Se semnează în picioare, zâmbind, în fața camerelor.

La nivel intern, respectul financiar se exprimă în milioane, se discută în anticamere și poate atrage procurorii. La nivel european, se exprimă în miliarde, se semnează festiv și se numește solidaritate.

Primul încape într-o sacoșă. Al doilea trebuie trecut prin buget și rambursat de generațiile următoare.

Diferența dintre șpagă și geopolitică nu mai pare întotdeauna una de principiu, ci de scară, protocol și traducere autorizată. Economic, amândouă pot însemna bani plătiți pentru obținerea unei bunăvoințe.

Diferența o fac ștampila, traducătorul și numărul steagurilor din spatele vorbitorului. Economisind plicurile secrete, dar nu și gloanțele, am învățat să navigăm printre jaloanele europene cu aceeași agilitate cu care strămoșii noștri navigau printre firmane. Schimbăm stăpânii, rebranduim birurile, dar păstrăm neatinsă aceeași artă nescrisă, arta de a rămâne pe hartă.

Imperiile nu dispar. Își schimbă vocabularul, planul de conturi și numărul steagurilor din fotografie.

Solidaritatea care cumpără armament

Europa care se prezenta drept proiectul păcii a început să vorbească tot mai mult limba reînarmării. Invadarea Ucrainei de către Rusia a oferit justificarea imediată și reală a acestei schimbări. Dar răspunsul european nu se limitează la protejarea unui stat atacat. În jurul războiului se reconstruiesc industrii militare, dependențe strategice, bugete publice și noi discipline politice.

Pacea europeană se finanța prin coeziune. Confruntarea europeană se finanțează prin datorie.

România primește împrumuturi și mecanisme europene pentru a cumpăra armament produs în mare parte de industriile statelor occidentale. Contribuabilul român furnizează piața, datoria și argumentul geopolitic. Industria centrului furnizează produsul, tehnologia și profitul.

Totul se numește solidaritate.

România poate obține beneficii reale, securitate sporită, producție locală, locuri de muncă și integrarea unor companii românești în lanțurile industriale europene. Dar există și riscul ca producția locală să însemne hala, curentul, forța de muncă și obligația de plată, în timp ce partea sofisticată, proprietatea tehnologică și profitul pleacă regulamentar spre centrele industriale ale Europei.

În contabilitatea geopolitică, România apare pe debit cu datoria și pe credit cu promisiunea securității. Dependența se ține în afara bilanțului, pentru a nu afecta imaginea fidelă a suveranității.

Rusia își poartă războiul cu tancuri și rachete. Europa răspunde cu sancțiuni, credite și comenzi militare. Ucraina plătește cu vieți, statele estice plătesc prin expunere, iar marile industrii de apărare înregistrează venituri.

Gloanțele nu au dispărut. Au primit linii de finanțare.

România prinsă în morișca istoriei

La prima vedere, România pare să fi ieșit din vechiul cerc al istoriei. NATO oferă protecția militară pe care voievozii și boierii au căutat-o secole întregi. Uniunea Europeană oferă acces la capital, piețe și instituții comune.

Numai că istoria nu înaintează întotdeauna în linie dreaptă. Uneori se învârte ca o morișcă, schimbând doar culorile paletelor.

Haraciul a devenit contribuție. Peșcheșul s-a mutat în procedura de achiziție. Firmanul poartă număr de regulament. Dragomanul se numește consultant în afaceri europene, iar boierul local prezintă conformarea drept victorie diplomatică.

Vechile imperii impuneau direct voința centrului. Sistemul european o negociază, o finanțează și îi conferă legitimitate juridică. Dar România continuă să-și măsoare libertatea în raport cu dorințele centrelor de putere și să numească succes orice aprobare obținută din exterior.

Am schimbat imperiile. Nu este sigur că am schimbat și reflexul periferiei.

Axa București–Varșovia

Singura ieșire din această rotație istorică nu este izolarea. Un stat mijlociu care se izolează nu devine suveran, ci singur.

Soluția este dobândirea unei greutăți proprii în interiorul alianțelor. Relația dintre România și Polonia poate transforma două vechi teritorii de frontieră într-un centru regional de putere.

În secolul al XVIII-lea, dispariția Poloniei lăsa spațiul românesc expus în fața expansiunii ruse. În secolul XXI, Polonia și România sunt cele două mari ancore ale flancului estic, legând Marea Baltică de Marea Neagră.

Formatul București 9 și Inițiativa celor Trei Mări exprimă această schimbare. Infrastructura pe direcția nord–sud, drumurile, căile ferate, energia, conductele și capacitatea de deplasare militară nu reprezintă numai proiecte economice. Ele construiesc putere regională.

Există însă și aici o capcană. Axa București–Varșovia poate deveni nucleul unei autonomii regionale în interiorul alianțelor occidentale sau numai coridorul prin care circulă mai repede trupele, armamentul și facturile altora.

O Românie singură poate protesta. O axă București–Varșovia poate negocia.

Un stat periferic cere protecție. Un bloc regional participă la stabilirea prețului și a condițiilor protecției.

România nu poate opri morișca istoriei, dar poate înceta să mai fie doar una dintre paletele ei.

Ienăchiță Văcărescu în hățișul PNRR

Dacă ar fi adus astăzi în biroul unui consultant în proiecte europene, primul instinct al lui Ienăchiță Văcărescu ar fi probabil să caute punga cu galbeni.

Așezat în fața unui monitor pe care rulează ghidul pentru digitalizarea întreprinderilor, boierul ar privi schema logică și ar mângâia din reflex mânerul iataganului, redevenit între timp eligibil pentru finanțare.

După două ore de lectură, omul care discutase în italiană cu împăratul ar ajunge la o concluzie tulburătoare:

„Turcii cereau aur, rușii pământ, iar acești noi stăpâni vor tokenuri digitale, semnături electronice și acordul nostru pentru următorul război.”

Despre cloud-ul guvernamental ar nota că visteria și catastifele țării urmează să fie mutate într-un nor. Pe vremea sa, când veneau rușii, catastifele puteau fi îngropate în curtea mănăstirii. Un nor nu putea fi însă îngropat, iar dacă ploua peste el nimeni nu știa unde se duceau datele neamului.

Interoperabilitatea i s-ar părea o utopie mai îndrăzneață decât mântuirea promisă de țar. Instituțiile urmau să comunice între ele fără ca orășeanul să mai alerge la opt ghișee. Dar dacă vornicul îi trimitea singur actele logofătului, fără o cafea, o atenție și o copie legalizată, din ce mai trăia funcțimea?

Citind planurile de înarmare, ar înțelege însă că progresul european nu eliminase gloanțele. Le atribuise coduri bugetare, criterii de eligibilitate și perioade de rambursare. Pe vremea lui, imperiul trimitea oastea și apoi prezenta nota de plată. Astăzi acordă mai întâi împrumutul, stabilește furnizorul și lasă contribuabilului onoarea de a finanța ambele tabere ale propriei spaime.

În cele din urmă, Ienăchiță ar înțelege că lumea modernă nu a eliminat peșcheșul, haraciul și firmanul. Le-a trecut prin facultate, le-a dat costume, conturi bancare și traducători autorizați.

Peșcheșul se numește respect financiar. Haraciul se numește contribuție. Condiționarea se numește solidaritate. Înarmarea se numește pace. Firmanul sosește în format PDF, cu termen de implementare și indicatori de performanță.

La București, respectul financiar se exprimă în milioane și poate aduce procurorii. La Bruxelles, Berlin sau Paris, se exprimă în miliarde, aduce aplauze și se numește geopolitică. Primul se negociază în anticamere. Al doilea se semnează pe covor roșu.

Diferența o fac scara, protocolul și numărul steagurilor din fotografie.

Închizând laptopul, boierul și-ar potrivi ișlicul și ar spune:

„Pe vremea mea, imperiile luau aurul, trimiteau oastea și ne lăsau voievozii. Astăzi ne dau bani, ne aleg reformele, ne vând armele și ne explică împotriva cui trebuie folosite. Progresul este incontestabil. Numai contabilitatea suveranității a rămas în partidă simplă.”

Apoi s-ar retrage spre Șcheii Brașovului, lăsând României întrebarea pe care aceasta o amână de trei secole.

Cât timp vom mai numi diplomație capacitatea de a ne adapta la puterea altora și când vom dobândi suficientă putere pentru ca și ceilalți să fie obligați să se adapteze la noi.